Maratonul Pietrei Craiului 4 octombrie 2008 – o perspectiva personala

Poate cea mai buna intrebare este cum am ajuns la acest concurs? Si poate cea mai mare problema este ca nu prea exista un raspuns. Si e grav daca nu stiu de ce fac ceea ce fac... Am auzit de concursul acesta demult, a fost si stire pe site-ul carpati, careia nu i-am dat prea multa atentie. Trebuia sa vina cineva pentru care aveam toata consideratia si poate mergeam pentru incurajare, insa din pacate mentorul meu in domeniu munte nu mai poate veni, deci aparent nu mai am niciun motiv pentru participare. Dupa un concediu de vis in Dolomiti, total neplanificat, poate prea frumos pentru a fi adevarat, nu prea imi mai gasesc rostul, insa din pacate cum a venit asa s-a dus, sunt total debusolata, ma simt pierduta si nu mai stiu cine sunt si ce imi doresc de la viata :( Tot ceea ce am facut pana acum pare sa-si fi pierdut importanta si relevanta…
Probabil ca doar am visat, altcineva a trait si mi-a povestit si mie… imi doresc sa vad si eu pe viu acele persoane din poveste… si se pare ca intalnirea poate avea loc doar intr-un cadru care sa ne transpuna intr-o lume asemanatoare cu cea din vis. Deci, iata motivatia aparuta, iata de ce concursul incepe sa ma intereseze, dar nu indeajuns, sunt in aceeasi stare debusolata, nu sunt absolut deloc hotarata sa ma inscriu si cu atat mai mult, personajele povestirii raman himere, nu e sigur ca vor veni la intalnire, pana si eul meu dedublat din Italia refuza sa isi faca aparitia.

Asa ca, iata-ma singura, nici macar nu stiu care eu, vineri dupa amiaza, 3 octombrie, pusa fata in fata cu mine insami: decid sa ma duc sa imi cumpar un rucsacel si apoi sa ma indrept spre Zarnesti pentru a ma inscrie. Nu stiu unde au loc inscrierile, nu stiu nimic, nu am mai participat, e o senzatie putin stranie si nu sunt chiar sigura de ceea ce voi face. Si totusi, am hotarat sa particip, nu conteaza daca sunt pe cont propriu si poate nu cunosc pe mai nimeni acolo, trebuie sa ma descurc! Si iata ca Dumnezeu mi-i scoate in cale pe Carmen, Adi si Mihai impreuna cu care mergem la Zarnesti pentru inscriere / confirmarea inscrierii si sedinta tehnica. E mult mai fain asa, nu-mi mai fac probleme, Phoenix ne insotesc in masinuta mea si deja suntem in Zarnesti.
Din nou intrebari: chiar sunt aici? Ma bucur ca m-am inscris si cel putin voi face o tura mai serioasa ziua urmatoare, alte aspecte nu conteaza. Nu am mai participat niciodata la un maraton sau la ceva asemanator, desigur ceea ce ma atrage la el este ca va fi o tura de munte si cat de mult iubesc eu muntele, pana la urma sunt dispusa sa o fac si pe aceasta. Din suma de inscriere primesc un tricou cu maratonul pe care apoi l-am purtat cu drag de fiecare data, o harta, un baton energizant si un gel sponser, insa eu sunt mai incapatanata si nu vreau sa consum produse energizante, vreau sa duc totul la capat pe puterile mele.

Sambata dimineata ma echipez de munte, chiar daca stiu ca majoritatea vor fi echipati de alergare si plec spre Zarnesti. Vremea este minunata, dar nu ma simt chiar in largul meu, ceva emotii usoare ma incearca. Indepartand toate gandurile ce si de ce, ma bucur de drumul pe sub munte si ma gandesc ca eu am luat decizia sa particip, e un lucru pe care trebuie sa il duc la capat pe cont propriu; pe drum intalnesc o femeie grabita si o iau cu mine cativa km: a coborat tocmai din varful dealului unde are casa si se grabeste sa ajunga in Poiana Marului sa prinda un microbuz cu care va merge in pelerinaj la manastirile din Arges. Si s-a grabit cat a putut si e necajita ca nu mai ajunge: “dar ce sa-i faci, cu animalele si casa asta asa sus pe deal”. Vede betele in masina, ma intreaba unde merg, dar nu indraznesc sa ii spun despre maraton, ma multumesc cu un raspuns mai vag: “la Zarnesti”.

In Zarnesti ma intalnesc cu Nicusor Jinga de la salvamont, care ma incurajeaza, apoi trec pe la sala de sport unde din fericire dau din nou de Carmen, Adi, Cristi, Nusu… Adi ma ajuta sa imi fixez si eu numarul de concurs.. si oricum, ma simt deja mult mai bine, nu mai sunt singura la start. Ajungem si la start, unde e multa-multa lume, necunoscuti sau cunoscuti de la Carpathian Adventure... lumea se incalzeste intr-o atmosfera din ce in ce mai incarcata de voie buna dar si de emotii si sustinuta de muzica antrenanta. Deocamdata organizarea este impresionanta. Himerele din vis iau totusi viata si iata ca ma intalnesc si cu Dan, ajuns in ultimul moment in Zarnesti, despre care sunt convinsa ca va termina cu un rezultat foarte bun. Fiecare cu valoarea lui. Impreuna cu Carmen ne asezam undeva in coada si parca inima mi se face din ce in ce mai mica cu cat se apropie startul si incepe sa imi fie totusi teama… teama ca nu voi reusi sa alerg prea mult, ceea ce mie nu mi-a placut niciodata, teama ca nu voi ajunge la punctele de control in limita de timp impusa, teama ca poate nu voi termina si mai ales teama ca voi dezamagi prin rezultat… pe cei care ma cunosc, pe mine insami… Phoenix incinge si mai mult atmosfera, unii chiar canta impreuna si incepe numaratoarea inversa… 170 de oameni striga in cor: 10, 9, 8… 3, 2, 1 START!!!

Condusi de masina politiei toti incep sa alerge, fiecare cum poate. Bocancii pe asfalt nu sunt tocmai comozi si nici eu nu ma simt in largul meu la aceasta alergare, incercand sa nu raman de tot in urma, dar in acelasi timp sa nu fortez prea tare. Oricum, primii se indeparteaza mult, rand pe rand sunt si maratonisti care se opresc sau o iau la pas. Carmen se opreste la un moment dat si raman singura in cursa. In sfarsit ajungem la Gura Raului si masina politiei se retrage, de aici fiecare are voie sa alerge cat poate de tare. Eu ma multumesc sa alternez alergatul intr-un ritm moderat cu mersul intr-un ritm accelerat. Deja am pornit prea tare, am fortat un pic si nu imi mai pot intra in ritmul meu obisnuit de munte si stiu ca asta probabil ma va costa mult. Insa trag de mine in continuare sa mai si alerg cate un picut si asa ajung la Fantana lui Botorog, apoi inca putin si incepe urcusul; renunt la orice tentativa de a mai alerga si continui a urca asa incat sa ma mai tin dupa cei din fata dar sa nu mai exagerez cu efortul depus.

In lumina unei dimineti perfecte de octombrie padurea imbina cele mai variate culori si ma fascineaza, ma invaluie si ma cuprinde in inima ei si usor-usor imi fura gandul si mi-l duce departe, atat de departe incat abia strigatele copiilor veniti sa ne incurajeze imi aduc aminte unde ma aflu. Felicitari pentru initiativa, a contat foarte mult pentru mine si ce m-a impresionat a fost ca au incurajat la fel toti participantii. Poate putin mai motivata incerc sa accelerez putin, apoi renunt: se vede Piatra Craiului in dreapta mea in toata maretia ei, cu stanca alba dominand cu puritatea ei padurea imbracata in strai de sarbatoare si vad si cat de departe este Saua Funduri: ohohoooo… ce efort ma mai asteapta! Mai intalnesc localnici cu care ne salutam, unii se uita admirativ, altii parca fara a-ntelege de ce alergam atata… sunt oameni care poate o viata au facut zilnic efort mai mare decat mine, fiindca asa le-a cerut viata… la un moment dat il intalnesc pe Lucian Clinciu, organizatorul principal care ii filmeaza si incurajeaza pe rand pe toti. Din nou sunt impresionata si incerc sa-mi mentin ritmul macar pana trec de “camera de luat vederi”.
Sunt cativa baieti cu care tin pasul, ne mai depasim reciproc si asa ajung in sfarsit la PC La Table, unde ma bucur mult de intalnirea cu Pic, care imi ofera repede un pahar cu apa si ma incurajeaza ca am mers foarte bine. Ma grabesc sa plec mai departe, fara a ma atinge de bunatatile puse la dispozitie de organizatori: banane, mere, struguri, cascaval, batoane energizante… insa pentru a putea manca trebuie sa ma opresc, sa se linisteasca putin organismul si nu e timp pentru asa ceva. Urmeaza mai intai o coborare, il depasesc pe unul din baieti si apoi ma depaseste din nou, pentru a-si ocupa locul de pana acum :) Intram in vorba, facem cunostinta, mai glumim… oricum ne vom mai vedea pe traseu (ca sa aflu mai tarziu cu stupoare ca suntem colegi de servici... asta da surpriza!)
Urmeaza urcusul spre creasta si acesta va solicita toata energia de care mai dispun, insa nu e cazul sa fortez, pentru ca mai e muuuult din aceasta cursa; oricum, e soare, e cald, urcam prin iarba si e obositor si parca nu sunt deloc in ritmul meu; chiar si-asa depasesc mai multa lume: in fata mea un sir interminabil: cat se vede cu ochii poiana e plina de maratonisti; din urma ma ajunge Patricia, poate cea mai tanara participanta, care la 17 ani se descurca mult mai bine decat altii cu experienta; ii ofer sa ma depaseasca daca doreste, dar pentru o vreme ma va insoti din spate… ajungem impreuna in Saua Funduri si sufletul ni se bucura de frumusetile ce ni se deschid la picioare; ea nu a mai fost niciodata aici, eu am mai fost, insa acum e altfel, e mai frumos, e un soare bland si un senin de toamna care ne mangaie inimile si ne face sa uitam de efortul mare depus pentru a ajunge aici.
Plecam direct spre zona de timp mort de pe Valea Urzicii, unde este aglomeratie mare; sub supravegherea atenta a salvamontului ne perindam unul cate unul pe coarda fixa, alunecand cu grija peste stanca spalata cu noroi. In fata noastra au trecut mai mult de 100 de oameni iar parcurgerea traseului asigurat cu un cablu metalic necesita acum un rapel fara ham. Pentru cei neobisnuiti cu terenul accidentat, cu pamantul alunecos si bolovanii muntelui, copacii si grohotisul, este o incercare destul de dura si Nae de la salvamont ne informeaza ca deja cineva a coborat direct in cap dar nu s-a accidentat. Din pacate cele 20 de minute de timp mort sunt la limita din cauza aglomeratiei si nu mai ramane timp de odihna asa ca trebuie sa merg mai departe; insa nu e numai coborare, iar eu nu sunt deloc o maestra a coborarilor, chiar dimpotriva, si in niciun caz a alergarilor la vale. Din nou putina inghesuiala la unul din punctele de supraveghere salvamont, unde sunt si luata la rost de cei de la salvamont de ce sunt asa in urma, alte fete sunt mult inaintea mea…

Dar ce conteaza, mai urc, mai cobor, incepe sa ma mai doara in stanga, in dreapta, cate un pic mijlocul sau spatele, imi dau seama ca daca voi trage de mine prea tare nici nu voi mai termina cursa, asa ca ma resemnez cu ideea ca voi dezamagi pe toata lumea, dar voi continua intr-un ritm moderat, nu ma intereseaza si nu ma deranjeaza ca ma mai depasesc alti concurenti; de fapt, incet-incet toate ideile de la inceput se indeparteaza, isi pierd din importanta, practic aproape toate gandurile devin irelevante, nu ma mai gandesc la ce vor crede altii, nu ma mai intereseaza aproape nimic doar ca trebuie sa ajung la final; e o senzatie deosebita, nu e o tura obisnuita, e un concurs cu mine insami, nu cu ceilalti, nu cu muntele, o lupta interioara; asa cum ulterior m-a intrebat chiar invingatorul acestui maraton- se pare ca toti trec prin aceste intrebari – ma intreb si eu ce caut aici, de ce trag de mine sa alerg, de ce nu puteam sa merg la o tura normala… insa de multe ori nu cunoastem si nu intelegem noi sensul lucrurilor, de ce se intampla ceea ce se intampla;
Spre deosebire de Carpathian Adventure aici sunt singura, nu mai exista echipa, nu mai exista incurajare reciproca, nu mai exista nimeni langa mine sa ma ajute, sa imi ia betele daca e cazul, sau pur si simplu sa stiu ca ma bazez pe cineva; in marea aceasta de oameni sunt singura, Dumnezeu ma vegheaza de sus, iar in rest eu intreb si eu raspund, eu ma plang si eu trag de mine, eu aproape cad si singura trebuie sa ma ridic.

Imi place mult atmosfera exterioara, in general concurentii sunt fair play: daca ma ajunge cineva ii ofer sa ma dau la o parte pentru a ma putea depasi, la fel si altii, mai schimbam cateva vorbe unii cu altii despre munte, despre concurs, mai si alergam impreuna, glumim… sunt oameni pe care nu i-am vazut in viata mea, nu stiu nimic despre ei, insa cu siguranta sunt pasionati de ceea ce imi place si mie, ceva i-a determinat sa vina aici… de la fiecare am ceva de invatat… cum zice parintele Teofil de la Sambata: in fiecare zi am intalnit un om – pentru mine azi e o zi cu totul speciala in care am intalnit multi oameni deosebiti si acesta e farmecul acestui maraton;
Unul dintre ei la un moment dat incetineste ritmul pentru a merge impreuna urmatoarea portiune, apoi cu altul avem in gluma o discutie referitoare la dificultatea unei coborari: este gradul 5B, eu zic nici macar gradul 2A, el zice hai macar gradul 3, eu zic 1B… iar putin mai jos se si rostogoleste peste bolovani, ma speriu putin, dar se ridica, nu a patit nimic; ma paraseste in alergare, o vreme sunt din nou singura pe traseu, de fapt de la inceput am fost singura, insa sunt momente cand nu mai alearga nimeni in fata mea si nu se zareste nimeni in spate; sunt portiuni de urcare si coborare, trec de Marele Grohotis, la o noua intalnire cu baietii de la salvamont care ne si contorizeaza si fotografiaza mai si glumesc: ce numar? 139! Bun, si restul… numarului de telefon?? Partea asta jos, daca ma duceti pe sus pana acolo!!

Mai bine dispusa ma duc mai departe si din nou ajung colegul cu care am mai discutat despre traseu, de data asta ajungand la niste cugetari demne de luat aminte: Nu e bine sa razi de altii; si eu la un alt concurs am ras de un alergator bun care a cazut – de data asta am cazut eu! Ne continuam marsul zambind, fiecare in durerea lui :), iar la urmatoarea intalnire avem o discutie chiar amuzanta: Ce numar esti? 139! Pe strada pe care stau eu circula autobuzul 139: circula regulat si bine! Si mai adauga: poti sa o iei ca pe un compliment :)) Acum chiar imi vine sa rad, totusi ii raspund ca pe strada mea nu circula niciun autobuz cu numarul lui… pentru ca de fapt in Fagaras nu circula autobuze :D
In ritmul meu de melc grabit ajung intr-un final la Spirlea, unde dau rapid pe gat vreo 3-4 pahare de apa si o iau din nou la vale; deja sunt cu totul resemnata cand vad cati sunt inaintea mea si cu cat, acum chiar nu imi mai pasa de nimic, de fapt de aproape nimic, imi doresc sa termin totusi cursa;

Intr-una din cugetarile mele anterioare tocmai incepusem sa ma gandesc la ceea ce imi spusese un prieten intr-un traseu care mi se paruse dificil: astea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci in viata, ca sa simti ca traiesti! Da, pe parcursul acestui maraton mai este timp si pentru meditatii, iar lupta aceasta interiora se pare ca naste idei si concluzii neasteptate: de data aceasta chiar simt realitatea acestor cuvinte: n-am gresit, trebuia sa fiu aici, e un lucru pe care trebuia sa il fac, trebuie sa il fac si trebuie sa il fac pana la capat!!!

La vale parca tot mai pot alerga cate un pic, chiar daca stiu ca nu mai am unde sa avansez ca loc, pozitia actuala este mult prea proasta pentru a fi semnificativ un loc mai in fata; pe drumul forestier spre Plaiul Foii altii alearga, trec pe langa mine, eu refuzand sa mai alerg; ma jeneaza si bocancii, ma dor toate cate un pic si atat de mult mi-as dori sa fie finalul la Plaiul Foii… Un gand fugar de abandon acolo imi da tarcoale, insa este expediat foarte repede, nu concep sa nu termin ceea ce am inceput! La punctul de control sunt pe locul 100 (e adevarat, din 170), cred ca dezamagirea mi se citeste pe fata, asa ca cei de acolo ma incurajeaza ca nu sunt multe fete inaintea mea; imi trag sufletul, beau din nou o cantitate considerabila de apa, iau cateva boabe de struguri si o jumatate de mar si plec spre Diana; in prima portiune de urcare merg din nou cu unul din colegi, altii ne urmeaza de aproape in spate, dar toata lumea merge la pas;

Ma gandesc ca primii au terminat deja cursa cu siguranta, si din cei pe care ii cunosc eu deja probabil au ajuns, iar eu mai am asa de muuult; si daca n-as sti ce ma asteapta; dar ajunge cu demoralizarea proprie, nu e nimeni altcineva care sa-mi ridice moralul, asa ca e cazul sa fac disciplina cu mine insami: nu mai am voie sa ma gandesc la nimic decat ca trebuie sa merg inainte… si la cat de frumos este totul in jur, ce zi minunata de toamna, ce culori, cate o frunza galbena se asterne pe poteca si parca mai aduce o unda de bucurie si pentru mine; imi amintesc totusi ca la Carpathian Adventure am facut o ora pana la Diana, insa acum sunt deja obosita – in fond nu conteaza cat voi face, numai sa ajung… daca as termina maratonul in mai putin de 8 ore!
Dar alung si gandul acesta de teama de a nu ma dezamagi si pe mine insami de tot si urc mereu si mereu, incet dar sigur si surpriza este ca cei care la inceput erau imediat in urma mea si de la care ma asteptam sa ma intreaca toti raman incet-incet si mai in urma… mai ajung si pe altii din urma; dar important este sa-mi vad eu de drumul meu: nesperat, urcusul se termina, trec prin poienita de la refugiu mentionandu-mi numarul si desi pe de o parte ma bucur ca s-a terminat urcusul, pe de alta parte ma intristez ca urmeaza o coborare, punctul meu slab; dar trebuie sa incerc sa trec peste acest defect, incerc sa merg mai repede la vale, mai alerg, mai sar din bolovan in radacina si pe unde apuc, mai prind din urma vreo 2 baieti si iata-ma la Coltul Chiliilor! O, Doamne iti multumesc!!! Ce bine ca am ajuns pana aici!

Din nou un grup de copii – impresionanta si laudabila initiativa a organizatorilor, din nou alimentare cu apa, precizarea numarului si … inca 5 km. Picioarele incep sa se miste din inertie, trebuie sa ma duca pana in Zarnesti! Incerc sa uit de toate micile dureri, bataturi sau alte probleme si din nou ma simt singura pe drum… intalnesc un grup de oameni veseli care ne felicita (pe mine si pe un cuplu pe care tocmai il ajunsesem) care ne spun in gluma ca suntem intre primele 4 fete; le raspund si eu: primele 4 dupa primele 10 :)
Mai alerg cate o panta la vale si bocancii mei scot un zgomot puternic, pleostit, neplacut, dar n-am ce face, nu mai pot alerga, doar atat cat se duc picioarele fara frane; asa trec pe langa cuplul pe care il mai vazusem dimineata si sunt primii pe care se pare ca ii deranjeaza ca ii depasesc… mai ales pe ea. Ce ciudat! Pana aici numai lume vesela, binevoitoare sau in cel mai rau caz resemnata… incerc sa nu bag in seama atitudinea, insa ei incep sa ma urmareasca si sa alerge doar-doar ma depasesc; incep si eu sa trag de mine atat cat mai pot si alerg si eu pe toate portiunile pe care mai sunt in stare: si Zarnestiul se apropie in privirea mea si imi doresc atat de mult sa ajung si nu stiu daca mai rezist pana la capat si din nou o lupta stransa cu mine in care trebuie sa merg pana in panzele albe; alerg cu betele in mana iar baiatul de la salvamont care supravegheaza la iesirea din Valea Crapaturii imi sugereaza sa imi folosesc si betele, sa nu mai fortez genunchii, dar parca nu mai pot… mai calc si stramb cu dreptul si mi-e teama sa nu cedeze de tot… mai ajung din urma cativa baieti rasfirati pe poteca, pe unii ii si depasesc, altii au si ei probleme cu carcei sau alte dureri, fiecare parca trage de el insusi la maxim, fiecare da cat poate;
alerg mereu, chiar daca in ritm de melc impiedicat, apoi iau decizia finala ca fie ce-o fi, eu nu mai alerg niciun pas; mai ales ca am ajuns pe asfalt, in bocanci, cu bataturi si fiecare pas la care piciorul se atinge de bocanc doare si parca imi dau si lacrimile, de epuizare, de bucurie si tristete, si merg intr-un ritm infernal, aproape galopez, depasesc si o caruta… pe strada masinile se opresc si ma incurajeaza: felicitari, mai aveti atat de putin!!! Dar eu simt ca nu mai pot deloc, simt ca dupa ce voi trece linia de sosire nu voi mai putea face nici macar un pas si totusi trebuie sa trag de mine sa ajung la final, intr-adevar, mai e atat de putin, acest putin este cel mai greu… strang din dinti la propriu si marsaluiesc intr-o stare de haos interior si iata, se zareste linia de sosire, chiar reusesc sa o trec in alergare!
O, Doamne, ce bine, chiar am terminat!!! Nu-mi vine sa cred ca am reusit, imi dau seama ca am facut mult… inca ma stapaneste teama ca i-am dezamagit pe toti cei care aveau asteptari de la mine… si ma uit in jur sa vad si eu pe cineva cunoscut… in sfarsit apare Dan si ma felicita (ma gandesc in sinea mea pentru ce oare…) dar parca ma simt un pic mai bine, apoi apare si Adi si ma bucur mult ca lumea considera totusi o performanta buna pentru o fata timpul meu. Daca as fi alergat toata ziua ca la final ar fi fost extraordinar, dar poate nu as fi terminat (pana la urma trebuie sa le fiu recunoscatoare celor care au inceput sa ma alerge de la Coltul Chiliilor). Baietii chiar mi-au ridicat moralul, ma duc sa ma scrie pe lista de sosire si imi dau seama ca din Plaiul Foii pana in Zarnesti am recuperat 18 pozitii. Intr-adevar, nu-mi vine sa cred! Timp final 7 h 29 min, din care apoi s-au scazut cele 20 min timp mort pe Valea Urzicii. Oricum nu conteaza asa de mult, bucuria cea mare este ca am terminat, ca am invins tot ceea ce a fost negativ in mine pe parcurs, toata lenea si confortul, durerile si singuratatea, intrebarile si obstacolele exterioare si interioare.

Ma intalnesc cu Andreea, ne felicitam reciproc, ea a castigat la feminin: este un exemplu demn de urmat, cu un psihic extraordinar si o vointa de fier, o admir si ma bucur sincer pentru ea.
Ma duc sa fac un dus la sala de sport – nici nu imi pot exprima multumirea fata de organizatori pentru aceasta posibilitate si imi dau seama cat mai am de mers pana la masina, apoi sa ma intorc… si imi dau seama ca totusi ma mai pot deplasa!
Oricum, toata atmosfera este prietenoasa, de incurajare pentru toata lumea, toti sunt aplaudati la sosire si o, da, merita din plin toate aplauzele toti cei care au terminat aceasta cursa!
Pe drum ma intalnesc cu Luci Clinciu, organizatorul principal si ma bucur mult sa ii pot impartasi cateva impresii… ce bun a fost urcusul spre Diana, eu m-am odihnit pe el! Am toata consideratia pentru echipa organizatoare, au fost minunati!

Dusul – cel mai placut lucru dupa aceasta zi – haine curate si adidasi moi … si asa abia ma deplasez… ma intalnesc cu Adi Bostan, ne cunoastem de la Carpathian Adventure si schimbam cateva cuvinte … ma intreaba cum a fost, daca nu mi-am pus intrebarea: oare ce caut eu aici??? Il intreb si eu ce a facut: pai… am castigat… Sunt impresionata!!! Bravo lui, ma bucur pentru el si pentru reusita deosebita, asa cum m-am bucurat pentru toti cei pe care ii cunosc.
Ma intalnesc si cu cuplul problematic si pana la urma zambesc si ei si ne felicitam recirpoc… asa se cade…
La intoarcere ma intalnesc cu Silvia, de fapt aud pe cineva strigand: Valea Samebtei… Carpati… si imi dau seama ca se refera la mine, apoi mergem povestind inapoi si chiar imi face placere sa o ascult, sa schimbam impresii… am terminat cu timpul ei de acum 2 ani, pe vremea aceea fiind in primele 3 locuri la fete.
Dupa amiaza se scurge incet-incet la povesti cu cunostinte vechi si noi, prieteni sau oameni pe care ii cunosc din aceasta zi deosebita, o intalnesc si pe Patricia care a ajuns cu 5 minute inaintea mea si ma bucur ca a terminat asa bine, este o adevarata performanta si imi povesteste ca si ea a avut probleme cu acel cuplu.
Apoi ne indreptam incet spre sala de cultura, unde ne asteapta o masa delicioasa si binemeritata :) dupa o asemenea zi, zi in care vremea a fost minunata, in care Dumnezeu a tinut cu noi si totul a fost perfect;
In sala avem parte de o prezentare a Pietrei Craiului facuta de Dinu Mititeanu prezent personal aici, asa cum a vazut el acest masiv pe parcursul a mai mult de 300 de zile petrecute aici in toate anotimpurile si toate conditiile meteo.
Apoi suntem incantati de spectacolul oferit de trupa de balet din Zarnesti, formatie cu medalii mondiale, cateva fete frumoase si gratioase… cata munca va fi si in spatele acestui dans…
Din nou avem parte de o prezentare a ceea ce a fost Gore-Tex Transalpin – un concurs de amploare: 300 km si peste 14.000 m diferenta de nivel in 8 zile: practic, cam un maraton de Crai in fiecare zi – si am avut reprezentanti: o echipa de baieti si una de fete; bravo lor!
Si iata-ne ajunsi si la mult asteptatul moment al premierii: pe categorii de varsta feminin / masculin, toata lumea este premiata si este un gest foarte frumos, dar intr-adevar aceste diplome sunt meritate din plin, aplauzele le merita fiecare pentru efortul depus, pentru ca fiecare a dat tot ce a putut, atat cat a putut si fiecare este un invingator!
Chiar daca ocup un loc neinsemnat, nu conteaza performanta sau neperformanta, am totusi emotii atunci sunt strigata la randul meu sa imi iau diploma si le multumesc celor care au fost alaturi de mine acolo!
Am venit singura initial, nehotarata, timida, pierduta, insa m-am simtit excelent, ma bucur pentru toti si le multumesc tuturor prietenilor si cunostintelor, desigur organizatorilor si tuturor participantilor.
Parca imi e greu sa plec, imi e greu sa ma despart de aceasta atmosfera si de cei cativa oameni foarte dragi prezenti; din nou am trait ceva ca prin vis, ceva mult prea frumos ca sa fie adevarat, ceva ce voi pastra in inima pentru mult timp; acest maraton a reusit sa imi umple inima de Crai… sa il duca pana la locurile cele mai ascunse… acolo unde patrunde doar ceea ce iubesc cu adevarat; desigur, Fagarasul este marea mea iubire, dar acum voi adopta si Craiul, inima mea s-a largit astazi si a cuprins in ea oameni si locuri…

Carpathian Adventure 2008

Nu stiu ce ne determina pe unii dintre noi oamenii sa cautam mereu altceva, sa ne supunem de buna voie la incercari pe care daca ni le-ar impune cineva ne-am opune revoltati, sa incercam sa ne aflam limitele, sa ne intrecem cu noi insine sau cine stie, sa incercam sa evadam din lumea aceasta intr-o alta lume in care pentru a intra trebuie sa ne cunoastem pe noi insine.
Prin luna martie vine un prieten cu ideea de a participa la un concurs de care a auzit el si povestind despre ce este vorba, imi dau seama ca este un concurs despre care am auzit candva, in facultate… participau cativa colegi care mergeau mult pe munte, se catarau, le placeau sportul si extremele in general. I-am admirat intotdeauna fara a ma gandi vreodata sa particip si eu, erau prea dure relatarile si de ce sa ma chinui din proprie initiativa?
Poate ca anii din urma si-au pus amprenta sau poate doza mea de nebunie a crescut intre timp sau nu stiu nici eu de ce, anul acesta parca ideea concursului a gasit rezonanta in inima mea si am inceput sa cautam solutii de formare a unei echipe, planuri de antrenament… Nimic din toate acestea nu s-a concretizat. Echipa nu aveam, cu atat mai putin cu cine sa ma antrenez, parea din ce in ce mai ireal planul, concursul un vis care va ramane vis. Dar, pe ultima suta de metri reusim sa formam o echipa cu care ne intalnim cu o saptamana inainte de a se termina inscrierile pentru a pune la un loc actele necesare… si ideile fiecaruia.
Echipa noastra:
Rares din Zarnesti – un baiat extraordinar, sportiv de performanta… ne cunoastem de la Valea Sambetei
Nicusor din Zarnesti – zis si Pic, ne cunosteam din scoala de iarna salvamont… unde am impartit painea in fiecare zi, el fiind singurul care a absolvit scoala cu calificativul foarte bine
Claudiu din Victoria – membru salvamont de mai bine de 10 ani, cu o mare experienta de munte, cu care am avut ocazia de a vedea dintre cele mai ascunse frumuseti ale Fagarasului si nu numai
Eu – inginer la Siemens, care sta cu fundul pe scaun cate 10-12 ore pe zi – ce caut eu la concursul acesta… in echipa aceasta???

Ce facem? Unde ne inscriem? Ce echipament ne trebuie? De unde facem rost? Facem si noi o tura in echipa? Care e scopul nostru? Offf, atatea intrebari si atatea raspunsuri, cine le poate pune la un loc, oare chiar o sa reusim sa ne inscriem? Si sa mai si participam??
Hm, si cea mai grea intrebare: cum se va numi echipa?? Normal, Valea Sambetei, de unde ne cunoastem, care ne e locul cel mai drag – suna ciudat pentru un nume de echipa :)
Oricum, ne vom duce la amatori, ce sa cautam noi la profesionisti?? Acolo merg echipe antrenate, cu experienta, eu stau la birou toata ziua… poate vom reusi totusi sa terminam tura. Ar fi minunat!
Tot felul de ispite apar pe parcurs, brusc nu-mi mai doresc nici sa particip, nici sa aud de concurs… cine m-a pus sa ma inscriu, sa mai trag si de altii sa se inscrie? Cum sa-mi las balta echipa acum: ai intrat in hora trebuie sa joci! De unde sa fac rost de o fata sa imi ia locul in echipa, acum in al 11-lea ceas?
Iata-ne cu cateva zile inainte de concurs, sambata dupa amiaza la Plaiul Foii. Hai sa facem si noi cativa km impreuna, sa ne cunoastem… bicicletele, unii pe altii…
Imi dau totusi seama ca aici e locul meu, in munti, pe bicicleta, parca ma regasesc incet-incet.
Ne intalnim cu baietii de la Millet care veneau de la un antrenament serios. Noi… vom merge doar la o plimbare :) Si care pana la urma a fost chiar plimbare cu povesti si seara s-a mai lasat si cu o petrecere, iar dimineata nu era sa ne trezim sa ne grabim la vreo tura… asa ca o luam in sus pe la ora 11 la o turicica. Baietii erau deja chiar sceptici in privinta aptitudinilor mele de deplasare pe munte … pai n-avem timp decat pentru o Ascunsa, ce sa mai vorbim de Braul de Mijloc, e tarziu, daca nu v-ati trezit devreme… Faina plimbarea de duminica, plina de incurajari din partea echipei, mai facem si un dusulet natural, dupa ce am parcurs totusi ceva si din Braul de Mijloc (sic!) si incheiem cu o discutie despre necesarul pentru concurs – toate astea in timp ce echipa Sama Ursus era deja cu cortul instalat de aproape o saptamana si se antrena pentru concurs… Inca mi se parea totul irealizabil, parca intrase timpul in sac, iar noi nu mai reuseam sa prindem trenul care demarase in viteza.
Uimitor, toate se rezolva ca prin minune, acolo sus Cineva ma iubeste mult, si ajungem chiar devreme in tabara de baza, unde incercam sa adunam echipa pentru inscrierea oficiala. Intr-un final reusim si aceasta.
Acum, in ultimul moment, ma incearca intrebari si sentimente ciudate - oare chiar sunt aici? - dar sigur nu e locul meu aici. Multe echipe sunt prezente deja, altele apar acum, e plin de echipament “de firma” in jurul meu, multi se cunsoc de la editiile anterioare… discutii si impresii… ma simt cu totul pierduta.

Ne adunam pentru a imparti echipamentul si a pregati rucsacii pentru plecare – abia avem echipamentul obligatoriu – cine ne da si noua o foaie de cort? - desigur au loc discutii despre ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, baietii incercand sa optimizeze greutatea, eu pe de alta parte sustinand necesitatea anumitor lucruri.
Colac peste pupaza, baietii ma numesc capitan de echipa, urmand sa particip la sedinta tehnica.
Asteptand inceperea acesteia (dupa cea a profesionistilor) ma intalnesc cu fosti colegi de facultate, cei care participa deja de atatea editii, si ma intreaba si ei ce caut aici? Ma intreb si eu in gand acelasi lucru…
Dupa sedinta ne adunam sa discutam in echipa traseul si sa punem la punct ultimele detalii.

Traseul ce ne asteapta:
Tura montana: aproximativ 53 km (noi am facut mai mult…): Plaiul Foii – Refugiul Diana – Saua Padinei Inchise – Varful Ascutit – Varful La Om – Saua Funduri – Valea Urzicii – Curmatura Foii – Valea Dambovitei – Varful Papusa (noi am ales urcare pe muchia Dracsin) – Spintecatura Papusii – Varful Papusa – Dambovita – Curmatura Foii – Plaiul Foii
Tura de bicicleta – aprox. 85 km: Plaiul Foii – Rudarita – Lacul Pecineagu (unde s-a desfasurat proba de pluta) – Satic – Pestera Ursilor (proba de pestera) – Podul Dambovitei – Dambovicioara (dupa iesirea din sat fiind amenajat locul pentru probele de tiroliana si rapel) – Cheile Brusturetului – La Table – Prapastiile Zarnestiului – Zarnesti – Plaiul Foii

Rares tine cu tot dinadinsul sa ia un ham sa ma traga – eu ma opun violent ideii – dar poate are totusi dreptate? Poate nu voi face fata si atunci? In spirit glumet ne retragem la somn... Nu mai apuc sa meditez prea mult la nimic, si parca imediat este dimineata si mi-e asa de somn si nu am niciun chef sa ies din sacul de dormit si din cort.
Iesim, mancam ceva in sila si ne prezentam la verificarea echipamentului.
Vai de capul nostru!! Rares e in “adidasi” – nu se accepta asa ceva – chiar daca si altii sunt in adidasi, dar pe ai lor scrie Salomon. Se echipeaza suparat cu ghete. Intre timp, cei care ne verifica echipamentul vorbesc intre ei in limba maghiara: cu greu, sunt in regula si astia (traducerea libera imi apartine :) )

Ne asezam si noi in coada coloanei la start si pornim incet. Nu stiu de ce unii pleaca in viteza, aproape alergand; eu nu ma simt in apele mele, inima imi bate prea tare, presimt probleme din cauza lipsei de calciu; fac eforturi sa tin pasul cu ceilalti, insa tot nu ma simt bine deloc. Rares isi aminteste ca a uitat frontala, lasa rucsacul si o ia la fuga inapoi; parca am luat un start cu 2 picioare stangi ale echipei.In fata noastra, in primul urcus spre Diana, un sir aproape interminabil serpuieste la deal. Unii par a fi deja departe, nici nu mi-am dat seama ce multi sunt. Cand se intoarce Rares ne oprim sa mai dam jos din polare, alte echipe trec pe langa noi, ramanem aproape ultimii, dar momentan nu conteaza acest aspect, eu inca ma simt destul de rau – Doamne, ce ma fac? Si pornind din nou la drum parca ceva miraculos se intampla cu mine, deodata parca imi cresc aripi, toata starea de rau dinainte dispare si urc din ce in ce mai usor si mai bine. Baietii incearca sa ma tempereze, sa nu fortez, dar nu e adevarat, eu nu fortez, acesta e ritmul meu acum. Imi revine buna dispozitie si Rares incepe sa faca si glume cu noi, cu ceilalti... desi fara ecou, unii uitandu-se cel putin ciudat la noi. Ca in vis ajungem si depasim echipe, grupuri... si tot depasim... sprint peste sprint, deviere de la poteca... baietii sunt chiar speriati de aceste rupturi de ritm ... oare voi rezista? Ma intreb si eu: oare voi rezista? Doamne, ajuta-mi sa pot merge asa pana la capat! Inca glumind si depasind ajungem dupa o ora la Diana si constatam cu stupoare ca suntem pe locul II, insa minutul sosirii e acelasi cu al primei echipe. Incredibil!! Ce echipa sunteti voi? Pic si Poc.. ne arde de glume, nu exista aceasta echipa ... noi suntem Valea Sambetei – o poza de grup si plecam repede la deal.


Mi se pare ireal: chiar am plecat noi primii? De la scopul initial de a termina concursul acum se naste o idee noua: oare chiar e posibil sa castigam? Desigur, gandul abia a incoltit si concursul e abia la inceput. In acelasi ritm hotarat iesim in creasta, dar chiar inainte de a iesi lui Claudiu ii trece o crenguta prin ochi si ii zgarie corneea (asta aveam sa aflam mult mai tarziu, ce s-a intamplat de fapt). Pe varful Padinei Popii intalnim o alta echipa: e clar, au urcat pe triunghi albastru, desi era obligatorie banda albastra – nu e corect, asa ca le sugeram sa se intoarca. Ajungem primii la Ascutit, apoi cand cu bete, cand cupland 4x4, parcurgem ca-n vis creasta Pietrei Craiului. Sunt 11 ani de cand am fost prima data pe acest traseu, pe vremea aceea cu rucsac greu, cu cadru metalic, de data aceasta fara nimic in spate, deoarece baietii pentru a ma ajuta si incuraja au luat si rucsacelul meu, asa ca sunt libera sa zbor. Nu stiu ce oare mi s-a parut dificil sau periculos cu atatia ani in urma, acum trecem atat de repede si usor, parca plutesc deasupra crestelor, mai arunc cate o privire pentru a ma bucura de panoramele extraordinare pe care le avem pe de o parte ca o recompensa, pe de alta parte ca pe un fruct interzis, din care poti musca doar putin pentru a nu te otravi.

Si ce mult mi-ar placea sa pot sta pe un varfulet si sa admir totul si sa uit de cursa aceasta, dar azi nu este momentul. Si la CP Grind suntem primii de la amatori, ajungem din urma si depasim si 2 echipe de la avansati, apoi tot ca prin vis ajungem in saua Funduri, unde ne face o deosebita placere intalnirea cu Puiu de la Salvamont Campulung. La CP Curmatura Foii suntem tot primii de la amatori, dar nu stim cat avem inainte :( In schimb, am ajuns si depasit deja 7 echipe de la avansati, care au luat startul cu o ora inaintea noastra. Si cel mai important e ca noi tot veseli suntem.

Il trimitem pe Pic dupa apa si nu prea ne hotaram pe unde sa o luam spre varful Papusa, care se inalta semet si inspaimantator in fata noastra – Doamne, cat avem de urcat!! Si inca mai avem mult de coborat pana cand vom incepe sa urcam. Agale pornim in jos si facem si pauze de alimentare cu apa, cu sandwich-uri, cu fructe uscate, ajungem in sfarsit la Dambovita, care inca de aici e murdara, apoi marsaluim parca un pic pierduti si demotivati pe drumul forestier in urcus usor, cautand traseul marcat cu banda albastra ce urca pe Dracsin. Il gasim, dar mai departe marcajele sunt rare si sterse, harta nu e foarte exacta, insa slava Domnului este vizibilitate si urcam pe un drum de taf, care dupa cateva serpentine devine din ce in ce mai pieptis. Transpiratia se prelinge de pe frunte in ochi si ustura, e cazul sa facem o mica pauza, de tratat basici, de un mar, o ciocolata.. Rares vede pe muchia Cascue alta echipa urcand; eu nu vad nimic, dar asta e, daca intr-adevar sunt acolo, sunt mult mai aproape de varf, ne-au depasit. Oarecum dezamagita plec mai departe, totusi am tras, nu am fortat, dar am mers bine... :(

Ajungem si la o stana, intrebam ciobanii despre traseul spre Vf. Papusa si ei ne raspund: simplu, tineti marcajul! Pai, tocmai asta e problema...
Urcam, urcam si din nou urcam, zaresc si o vulpe grabita sa ne elibereze calea, gasim si un izvor in poteca, se asterne ceata si se ridica din nou, se joaca cu nervii nostri si ne pune la incercare aptitudinile de orientare. Suntem inconjurati brusc de vreo 6 caini aparuti de nicaieri, din fericire apare totusi si ciobanul si ii potoleste; baietii nu au probleme, dar mie imi este frica, insa nu am de ce, pentru ca baietii chiar au grija de mine. Din nou mai veseli, mai mancam, mai povestim si iar urcam, ajungem aproape pe varful Papusa, dar suntem invaluiti de ceata, nu mai vedem nimic. Chiuim si cineva ne raspunde, si din fericire nu este ecoul, sunt baietii de la salvamont Arges, ne stim de la concursurile de ski... ne ghidam dupa strigate si voci - asta da bucurie de revedere!
Iata-ne ajunsi si la CP, e o atmosfera vesela, fetele sunt foarte dragute, iar acum urmeaza surpriza: prajitura de la mama!!! Oare cine se astepta sa caram asa ceva, sa mancam acolo asa ceva??? Ne simtim excelent, nu credeam ca o sa se termine urcusul acesta, doar Claudiu ma ingrijoreaza, ochiul nici nu-l mai poate deschide. Suntem atat de exuberanti incat stam la povesti vreo jumatate de ora, dar e timpul totusi sa ne si intoarcem! Nu avem nici cea mai vaga idee ce echipe ne urmeaza si la ce distanta, asa ca plecam nu foarte grabiti, incet si sigur, insa nu dupa mult timp ne intalnim pe rand cu echipele Turbionii si Talpa Iute. Schimbam cateva cuvinte, insa ei sunt mai grabiti decat noi… Mi se pare ca sunt aproape in urma noastra, incep sa imi fac griji ca am pierdut prea mult timp la taclale si la pauze si mai mult de atat, traseul pe care au venit ei este mult mai scurt, dar noi nu-l cunoastem, asa ca vom alege sa coboram pe unde am urcat. Si poate ca tocmai aceasta va face diferenta, aici vom pierde tot avansul. De la pornire baietii m-au pus in frunte, eu fiind cea mai putin antrenata, din aceasta cauza urmand sa stabilesc ritmul. Acum trec ei in fata si o luam la vale fara prea multe discutii, doar picioarele sa se miste si sa ajungem cat mai repede jos. Soarele a apus demult, e aproape bezna si o vreme mergem fara frontale, insa nu e momentul si locul pentru distractii nocturne de genul acesta, asa ca decidem sa aprindem lampasele. La stana din nou suntem latrati, dar din fericire inca nu este foarte tarziu si ciobanii ies sa calmeze cainii. Se mira si ei: v-ati intors deja? Apoi de ce v-ati mai dus pana acolo?
Coboram cat ne tin picioarele, scurtam partea finala printr-un jgheab plin de crengi si de fapt cred ca ne alegem doar cu ideea de scurtat, mai mult sporim aventura decat reducem timpul. Si din nou ne gasim pe drumul forestier, mai putin prafuit in toiul noptii si mergem in ritm de batalion pregatit de lupta. Baietii zic ca parca acum am plecat, dar nu e adevarat, la plecare nu aveam ritmul acesta. Of, Doamne, si ne mai asteapta si urcusul acela pieptis inapoi la Curmatura Foii; dar poate prea speriati de acest urcus il atacam intr-un ritm sustinut, baietii din nou avertizandu-ma sa nu fortez. Ajungem nesperat de repede la CP, ne asezam 2 minute si cand luminam in jur vedem o echipa care doarme parca chinuita langa CP: Saracii!! Mai ales ca noi stiam ce ii asteapta… si pareau asa terminati. Plecand din CP din nou ratacim din cauza copacilor cazuti in poteca, dar Rares gaseste energia necesara de a se intoarce si a cauta marcajul. In sfarsit, suntem pe drumul cel bun, e asa aproape tabara de baza, Rares nu mai suporta bocancii si se grabeste si mai tare. Desi Claudiu e cel accidentat la ochi, eu sunt cea care alunec si ma rostogolesc, Pic fiind langa mine chiar se sperie; n-am patit nimic, doar m-am manjit cu noroi. In pas cadentat ajungem in tabara de baza, unde familia Dan, prietenii lui Pic, ne pregatesc o supa calda! Mii de multumiri!!! Ne ducem sa ne schimbam repede, sa luam bagajele pentru bicicleta, desigur ne mai si ciondanim un pic, tocmai aici, de fata cu oamenii acestia… cand pe drum ne-am inteles atat de bine! Organizatorii ne intreaba: nu dormiti??? Cat pe ce sa pierdem si foaia de concurs in tabara de baza… pornim in sfarsit pe biciclete, dar parca oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. As mai fi mers pe jos mult si bine, dar efortul de a pedala la deal mi se pare prea mare, cantonul Rudarita prea departe, atmosfera e putin incordata… si in jurul nostru bezna. Pana acum am fost in elementul meu – muntele, iubirea mea dintai! Insa de acum, trag de mine tot mai tare, dar... se strica bicicleta lui Claudiu, Rares zice ca nu mai e nicio solutie – cum sa abandonam? :( :( :( Totusi, hai sa cautam piesele pierdute... Doamne ajuta-ne! Si uite, ca prin minune, gasim tot ce lipsea, bicicleta e reparata repede si pornim din nou in sus; dar indicatiile primite referitoare la marcajul cruce rosie sunt gresite, nu exista asa ceva… si-asa am parcurs mai multi km la deal si la vale; decidem intr-un final sa o luam in sus pe banda rosie; poteca e abrupta si eu abia ma car pe mine insami; intru intr-o stare de ameteala si oboseala in care nu-mi mai dau seama ce este real si ce nu, se crapa de ziua, este trecut de ora 5, iar amestecul acesta de intuneric si lumina ma plaseaza intr-o lume fantastica, parca din povestirile lui Eliade; ma sprijin de cate un copac si undeva mai departe zaresc un grup de oameni care par a se misca, unii chiar se urca in copaci, insa e straniu, toti sunt cufundati intr-o tacere mormantala; oare este vreun grup inaintea noastra? Oare sunt reali sau mi se pare mie? Cel mai real este Rares, care cu 2 biciclete in carca trece pe langa mine. Extraordinar!! Eu nu reusesc sa urc singura, fara rucsac, fara bicicleta, iar el trece pe langa mine cu amandoua bicicletele. Imi dau seama ca totusi nu este nimeni in padure, chiar ar trebui sa pun capul jos, imi tremura un pic picioarele si nu mai am control deplin asupra propriei persoane. Am ajuns pe culme, nu mai avem de urcat, se vede si lacul! Trebuie sa coboram pana acolo, dar mi se pare imposibil, coborarea e abrupta, eu nu reusesc sa imi tin echilibrul, mai iau si o tranta si cobor mai mult pe langa bicicleta; apoi tot pe ea, ocolim lacul si nu vedem intrarea la CP, ne mai si intoarcem si … am ajuns, trebuie sa ne construim pluta; eu primesc ordin de a manca ceva si apoi ma asteapta baietii la pluta! Eu nu mai vin cu voi… eu nu stiu sa inot! Cum, nu stii sa inoti?!? Arbitrul este socat: cati nu stiti sa inotati? Doar eu… Nu-ti face probleme, o sa fiti supravegheati cu un caiac, oricum, ai vesta de salvare. Pluta este deja aproape gata cand ajung si eu acolo, siiii… sus pe ea! E totusi racoare de dimineata, dar din fericire apa este calda; incercam sa vaslim, parca nu ne miscam deloc, nu avem nicio tehnica; abia ajungem pe mijlocul lacului, nici nu banuim ce si cat ne asteapta! Cea mai de calvar proba din ce mi-as fi putut imagina, de fapt din ceea ce nu mi-am imaginat! Arbitrul cu caiacul este glumet, petrecem timpul placut impreuna, noi ne miscam incet, aproape haotic; Claudiu nici nu vede aproape deloc, il orbeste soarele care se reflecta in apa, nu ne sincronizam, mie imi este inca rau de oboseala si baietii ma indeamna sa dorm… dar daca voi cadea in apa? Nu am pozitie de somn, asa ca trag de mine sa mai vaslesc si eu; oricum, pe lac nu apare inca nimeni, vaslim incet si aiurea, avansam totusi putin cate putin; cand ne dam seama unde trebuie sa ajungem ne demoralizam cu totul; fiind intr-o stare de zombie nici nu mai constientizez ca eu nu stiu sa inot, ce caut acolo, nici nu imi mai imaginez ca vom termina cursa… pur si simplu incerc sa vaslesc; nimic altceva nu mai conteaza acum; parca incepe sa mearga mai bine totusi, si iata-ne ajunsi la locul cu biletele; traim in Romania! Si vesta de salvare care indica locul a fost furata intre timp, asa ca Pic face o escalada in sandale pe stanca pentru a pune o alta vesta pentru semnalizare. Mie imi e cam teama de fiecare data cand baietii schimba pozitiile pe pluta, mai bine sufar durerea din umar si din picioare decat sa fac schimb de loc cu cineva. Bucurosi ca suntem la jumatatea drumului, pornim parca mai determinati inapoi; am mai invatat si ceva tehnica, mi-am mai revenit si eu… dar incepe sa bata vantul din fata; cu cat inaintam cu atat valurile sunt mai mari; daca nu vaslim deloc ne duce vantul inapoi; numaram si vaslim hotarati, dar e din ce in ce mai greu, valurile ne fac sa plutim si la propriu si la figurat, facem si baita de jumatate, poate ne mai dezmorteste; oare va rezista pluta asta pana la sfarsit? Vom rezista noi pana la sfarsit? Au aparut si alte echipe pe lac, ne intalnim cu Talpa Iute, apoi cu Turbionii, care sunt “suparati” pe noi ca le-am stricat planurile… ei au venit la relaxare si am aparut noi in calea lor! :) Claudiu nu mai rezista si se spala in ochi cu apa din lac: cea mai mare greseala!!! Rand pe rand ne plangem fiecare, dar ne incurajam reciproc; parca nu se mai termina, lui Pic ii este foame, e revoltat, nu mai vrea sa vasleasca, insa trebuie sa terminam o data! Facem un efort extraordinar, fiecare cat poate, ajungem la mal si incercam sa ne dam jos, dar fiecare cade in apa; dupa 6 ore (?!?) de stat pe pluta nici in picioare nu mai reusim sa stam;
Mancam ceva, ne reechipam, pansam ochiul lui Claudiu care incepe sa faca puroi, schimbam cateva cuvinte cu echipele Grind si Fox Terrieri si plecam mai departe. Ce bine ca urmeaza o portiune de coborare pe bicicleta… ca dupa stat pe pluta, numai statul pe sa ne mai lipseste! Paradoxal, dupa efortul urias de la pluta ma simt mai bine, mi-am mai revenit; E placuta coborarea si parca ne simtim totusi mai bine, insa drumul forestier este prafuit de multe camioane si ne supara ochii pe toti… Sub razele puternice ale soarelui ne ia somnul. Rares si cu mine mancam cate un mar pentru a nu adormi; Ne intalnim din nou cu cei de la salvamont Campulung, buna ocazie sa facem o mica pauza; in drum ii vad pe baieti opriti si ingrijorati, deja mi-e teama ca iar s-a stricat vreo bicicleta – de fapt pe marginea drumului o vipera mare serpuieste agale! Si suntem in localitatea Satic, sunt copii care se joaca pe strada… continuam spre Pestera Ursilor, o “racoritoare” binevenita in care Pic si Rares se misca cu talent si gasesc destul de repede capsatoarele; revenim la toropeala de afara si din nou pe calutii cu 2 roti ajungem in Podu Dambovitei; de aici incepe din nou urcusul, Rares imi leaga bicicleta de a lui pentru a ma ajuta si pornim inainte; pedalam si tot pedalam, si iata-ne ajunsi la CP cu tiroliana si rapel; ce bine, parca astea inseamna toate o pauza, nu am emotii, trebuie sa le facem cat mai repede, sa plecam… auzim ca altii au iesit de pe lac mai repede, inseamna ca au recuperat din diferenta de timp, trebuie sa ne miscam repede; dar lui Claudiu i s-a inrosit si celalalt ochi; fetele ne echipeaza foarte repede, deja sunt sus la tiroliana, Claudiu si Pic au trecut, nici nu-i mai vad; pornesc, dar nu am destul avant si ma opresc prea repede, trebuie sa ma trag cu bratele; probele acestea imi plac mult, dar nu am timp sa le savurez, trebuie sa le terminam cat mai repede;

urmeaza o scurta bucata de catarare, apoi ma intalnesc cu Levi la rapel – am fost colegi de echipa in scolile de salvamont – ma incurajeaza: rapelul din Turnul Seciului e mult mai dificil… cobor mai incet decat baietii, cu atentie, desi suntem asigurati de sus, nu are ce sa se intample;

mai trebuie sa vina si Rares si plecam in viteza mai departe; din nou pedalam si impingem… cu toate panzele sus, trecem pe langa Brusturet unde e plin de grataristi, fiind vineri dupa amiaza; unii se sperie de noi: parca avem motoare; marcam in viteza CP din cheile Brusturetului si urcam din nou, cand pe bicicleta, cand pe langa ea; auzim ca s-au facut pariuri daca ajungem inaintea Grindului – cea mai tare echipa de la avansati – ne dam toata silinta; cu voie buna trecem si de ultimul CP, il tot bat la cap pe Rares cand ajungem o data sa coboram, dar in gandul meu sper sa nu se intample nimic cu vreo bicicleta, sa reziste Claudiu cu ochiul lui … a facut un sacrificiu enorm pana acum; sii… pornim la vale, ce bine este, insa trebuie totusi atentie, sunt atatia bolovani – cine i-o fi pravalit oare pe toti acolo??? Mai avem un picut pana in Zarnesti, incepe deja sa se intunece, Pic face pana, dar o si repara foarte repede. Slava Domnului, suntem in Zarnesti! Si daca am merge pe jos, tot ar trebui sa ajungem primii. Dar nu e vreme de asemenea ganduri, pornim in viteza mare spre Plaiul Foii, Rares parca e la intrecere cu el insusi si ma trage intr-un ritm infernal, abia reusesc sa pedalez; multe masini ne umplu de praf si ne irita ochii, Claudiu merge cu ochii inchisi, fara frontala… ne prinde din urma un prieten de-al lui Rares cu masina, iar Rares pedaleaza in ritmul masinii… in curand o sa cedez… si totusi, mai avem atat de putin… ma gandesc ce bucurie… oare e real, oare chiar vom castiga noi? Si stiu cu siguranta ca mai exista cateva persoane care se vor bucura pentru mine… Stiu in primul rand ce mult inseamna pentru Rares, care de la inceput a vrut sa mergem la castig, stiu ce mult inseamna pentru fiecare din echipa aceasta; tot scepticismul initial, toate eforturile si sacrificiile depuse de fiecare in parte, daruirea fata de echipa, cat de mult a facut fiecare pentru mine si ma bucur pentru fiecare in parte. Pentru mine este de necrezut… eu, care in liceu s-a intamplat sa am scutire de sport in trimestrul III, fiindca aveam aptitudini de viteza foarte proaste si strica media generala… eu am ajuns la concursul acesta? Si chiar e posibil sa castigam? Cand nimeni nu ne dadea sanse, cand suntem probabil cea mai prost echipata echipa, necunoscuti… cine suntem, de unde am aparut si ce cautam aici? Oboseala si bucurie, multe ganduri si ingrijorari pentru Claudiu ma stapanesc si asa ajungem la final! Nu imi vine sa cred! Toata lumea ne asteapta, suntem fotografiati, filmati, aplaudati, felicitati… e extraordinar!! Ne aliniem pentru a trece impreuna linia de sosire, a rupe impreuna panglica. Iti multumesc, Doamne!

Nu am crezut, nici acum nu-mi vine sa cred!

Si as sari in sus de bucurie, dar nu e timp pentru asta, trebuie sa vedem ce e cu ochiul lui Claudiu: avem nevoie de un medic!!! Suntem serviti cu cate o felie mare de pepene – cel mai bun in momentul acesta, lumea e in jurul nostru, ne intreaba cum a fost…

iar Claudiu se duce sa il trateze Daniela, asistenta competitiei. Familia Dan ne invita la o ciorba, din nou excelenta, unde mai stam la povesti un picut, apoi ne retragem la somn… de cand asteptam sa dorm, acum nici nu mai simt nimic, nici oboseala, nici somn… doar bucuria ca am reusit sa terminam, ca am invins, eu mi-am invins complexele legate de incapacitatea sportiva, cel putin pentru moment. Imi doresc sa fac un dus, dar parca nu mai sunt capabila de nimic, doar de a intra in sacul de dormit.
Dusul – cel mai fain dus cu apa rece, e o binecuvantare in dimineata urmatoare. Incredibil, am terminat concursul in 39 h 48 min, ne-a mai ramas o zi de zacut la dispozitie pana la premiere, zi in care daca nu erau probleme am fi mers la o tura… asa ne-am dus la spital, unde Claudiu a primit tratament, iar restul zilei am zacut si am mancat si am baut si am dormit :D … si am urmarit si aplaudat echipele care continuau sa soseasca… ne-am bucurat de cunostinte vechi si noi, chiar un prieten de pe site-ul carpati.org si-a dat seama ca ne cunoastem si am stat la o poveste… echipa Talpa Iute, echipa Sama Ursus… toti sunt oameni faini!

Duminica, ziua premierii… atata lume, emotii mai mici sau mai mari... poze... din nou am impresia ca visez... in noaptea dinaintea concursului visasem ca vom termina pe locul II – si asta mi se parea doar un vis... dar chiar sa castigam… toata lumea e bucuroasa, vesela; multi se plang de picioare, rani, basici… eu nu am patit nimic, ma deplasez chiar anormal de normal :) In schimb, mi s-a umflat buza de jos si tot corpul… reactia ficatului la efortul putin exagerat si mai ales nesomn. Dar acum nu conteaza, se apropie momentul premierii, cautam si noi ceva sa ne imbracam cat de cat la fel; din fericire niste tricouri de salvamont rosii ne salveaza, macar avem toti aceeasi culoare. Fiecare echipa merita aplauze si cate o sampanie, toti au depus eforturi mari, iar cei care au reusit sa termine merita toata stima si felicitarile.

Ajungem si la momentul cupei si al sampaniei, pe care o impartim cu toata adunarea :DRares ii stropeste cu darnicie pe toti – cel mai frumos moment pentru noi!

Traim bucuria si impreuna cu cei de la avansati, care sunt adevaratii campioni. Si noi suntem invitati sa participam la anul la avansati. Mai e mult pana atunci, mai vedem noi… Deocamdata un vis a devenit realitate, un vis foarte frumos si nu-l lasam sa se destrame inca, mai zabovim putin, e dulce gustul succesului. Ne felicitam reciproc cu celelalte echipe, foarte simpatice si ne bucuram de a ne fi intalnit, povestim si cu alti prieteni si concurenti in asteptarea mesei oficiale, e cea mai frumoasa zi, cea mai frumoasa atmosfera… sa ma ciupeasca cineva sa cred ca e realitate! Iti multumesc Doamne pentru ca am trait asa ceva… si … am avut parte de o echipa minunata, vesela, oameni deosebiti!