Maratonul Pietrei Craiului 4 octombrie 2008 – o perspectiva personala

Poate cea mai buna intrebare este cum am ajuns la acest concurs? Si poate cea mai mare problema este ca nu prea exista un raspuns. Si e grav daca nu stiu de ce fac ceea ce fac... Am auzit de concursul acesta demult, a fost si stire pe site-ul carpati, careia nu i-am dat prea multa atentie. Trebuia sa vina cineva pentru care aveam toata consideratia si poate mergeam pentru incurajare, insa din pacate mentorul meu in domeniu munte nu mai poate veni, deci aparent nu mai am niciun motiv pentru participare. Dupa un concediu de vis in Dolomiti, total neplanificat, poate prea frumos pentru a fi adevarat, nu prea imi mai gasesc rostul, insa din pacate cum a venit asa s-a dus, sunt total debusolata, ma simt pierduta si nu mai stiu cine sunt si ce imi doresc de la viata :( Tot ceea ce am facut pana acum pare sa-si fi pierdut importanta si relevanta…
Probabil ca doar am visat, altcineva a trait si mi-a povestit si mie… imi doresc sa vad si eu pe viu acele persoane din poveste… si se pare ca intalnirea poate avea loc doar intr-un cadru care sa ne transpuna intr-o lume asemanatoare cu cea din vis. Deci, iata motivatia aparuta, iata de ce concursul incepe sa ma intereseze, dar nu indeajuns, sunt in aceeasi stare debusolata, nu sunt absolut deloc hotarata sa ma inscriu si cu atat mai mult, personajele povestirii raman himere, nu e sigur ca vor veni la intalnire, pana si eul meu dedublat din Italia refuza sa isi faca aparitia.

Asa ca, iata-ma singura, nici macar nu stiu care eu, vineri dupa amiaza, 3 octombrie, pusa fata in fata cu mine insami: decid sa ma duc sa imi cumpar un rucsacel si apoi sa ma indrept spre Zarnesti pentru a ma inscrie. Nu stiu unde au loc inscrierile, nu stiu nimic, nu am mai participat, e o senzatie putin stranie si nu sunt chiar sigura de ceea ce voi face. Si totusi, am hotarat sa particip, nu conteaza daca sunt pe cont propriu si poate nu cunosc pe mai nimeni acolo, trebuie sa ma descurc! Si iata ca Dumnezeu mi-i scoate in cale pe Carmen, Adi si Mihai impreuna cu care mergem la Zarnesti pentru inscriere / confirmarea inscrierii si sedinta tehnica. E mult mai fain asa, nu-mi mai fac probleme, Phoenix ne insotesc in masinuta mea si deja suntem in Zarnesti.
Din nou intrebari: chiar sunt aici? Ma bucur ca m-am inscris si cel putin voi face o tura mai serioasa ziua urmatoare, alte aspecte nu conteaza. Nu am mai participat niciodata la un maraton sau la ceva asemanator, desigur ceea ce ma atrage la el este ca va fi o tura de munte si cat de mult iubesc eu muntele, pana la urma sunt dispusa sa o fac si pe aceasta. Din suma de inscriere primesc un tricou cu maratonul pe care apoi l-am purtat cu drag de fiecare data, o harta, un baton energizant si un gel sponser, insa eu sunt mai incapatanata si nu vreau sa consum produse energizante, vreau sa duc totul la capat pe puterile mele.

Sambata dimineata ma echipez de munte, chiar daca stiu ca majoritatea vor fi echipati de alergare si plec spre Zarnesti. Vremea este minunata, dar nu ma simt chiar in largul meu, ceva emotii usoare ma incearca. Indepartand toate gandurile ce si de ce, ma bucur de drumul pe sub munte si ma gandesc ca eu am luat decizia sa particip, e un lucru pe care trebuie sa il duc la capat pe cont propriu; pe drum intalnesc o femeie grabita si o iau cu mine cativa km: a coborat tocmai din varful dealului unde are casa si se grabeste sa ajunga in Poiana Marului sa prinda un microbuz cu care va merge in pelerinaj la manastirile din Arges. Si s-a grabit cat a putut si e necajita ca nu mai ajunge: “dar ce sa-i faci, cu animalele si casa asta asa sus pe deal”. Vede betele in masina, ma intreaba unde merg, dar nu indraznesc sa ii spun despre maraton, ma multumesc cu un raspuns mai vag: “la Zarnesti”.

In Zarnesti ma intalnesc cu Nicusor Jinga de la salvamont, care ma incurajeaza, apoi trec pe la sala de sport unde din fericire dau din nou de Carmen, Adi, Cristi, Nusu… Adi ma ajuta sa imi fixez si eu numarul de concurs.. si oricum, ma simt deja mult mai bine, nu mai sunt singura la start. Ajungem si la start, unde e multa-multa lume, necunoscuti sau cunoscuti de la Carpathian Adventure... lumea se incalzeste intr-o atmosfera din ce in ce mai incarcata de voie buna dar si de emotii si sustinuta de muzica antrenanta. Deocamdata organizarea este impresionanta. Himerele din vis iau totusi viata si iata ca ma intalnesc si cu Dan, ajuns in ultimul moment in Zarnesti, despre care sunt convinsa ca va termina cu un rezultat foarte bun. Fiecare cu valoarea lui. Impreuna cu Carmen ne asezam undeva in coada si parca inima mi se face din ce in ce mai mica cu cat se apropie startul si incepe sa imi fie totusi teama… teama ca nu voi reusi sa alerg prea mult, ceea ce mie nu mi-a placut niciodata, teama ca nu voi ajunge la punctele de control in limita de timp impusa, teama ca poate nu voi termina si mai ales teama ca voi dezamagi prin rezultat… pe cei care ma cunosc, pe mine insami… Phoenix incinge si mai mult atmosfera, unii chiar canta impreuna si incepe numaratoarea inversa… 170 de oameni striga in cor: 10, 9, 8… 3, 2, 1 START!!!

Condusi de masina politiei toti incep sa alerge, fiecare cum poate. Bocancii pe asfalt nu sunt tocmai comozi si nici eu nu ma simt in largul meu la aceasta alergare, incercand sa nu raman de tot in urma, dar in acelasi timp sa nu fortez prea tare. Oricum, primii se indeparteaza mult, rand pe rand sunt si maratonisti care se opresc sau o iau la pas. Carmen se opreste la un moment dat si raman singura in cursa. In sfarsit ajungem la Gura Raului si masina politiei se retrage, de aici fiecare are voie sa alerge cat poate de tare. Eu ma multumesc sa alternez alergatul intr-un ritm moderat cu mersul intr-un ritm accelerat. Deja am pornit prea tare, am fortat un pic si nu imi mai pot intra in ritmul meu obisnuit de munte si stiu ca asta probabil ma va costa mult. Insa trag de mine in continuare sa mai si alerg cate un picut si asa ajung la Fantana lui Botorog, apoi inca putin si incepe urcusul; renunt la orice tentativa de a mai alerga si continui a urca asa incat sa ma mai tin dupa cei din fata dar sa nu mai exagerez cu efortul depus.

In lumina unei dimineti perfecte de octombrie padurea imbina cele mai variate culori si ma fascineaza, ma invaluie si ma cuprinde in inima ei si usor-usor imi fura gandul si mi-l duce departe, atat de departe incat abia strigatele copiilor veniti sa ne incurajeze imi aduc aminte unde ma aflu. Felicitari pentru initiativa, a contat foarte mult pentru mine si ce m-a impresionat a fost ca au incurajat la fel toti participantii. Poate putin mai motivata incerc sa accelerez putin, apoi renunt: se vede Piatra Craiului in dreapta mea in toata maretia ei, cu stanca alba dominand cu puritatea ei padurea imbracata in strai de sarbatoare si vad si cat de departe este Saua Funduri: ohohoooo… ce efort ma mai asteapta! Mai intalnesc localnici cu care ne salutam, unii se uita admirativ, altii parca fara a-ntelege de ce alergam atata… sunt oameni care poate o viata au facut zilnic efort mai mare decat mine, fiindca asa le-a cerut viata… la un moment dat il intalnesc pe Lucian Clinciu, organizatorul principal care ii filmeaza si incurajeaza pe rand pe toti. Din nou sunt impresionata si incerc sa-mi mentin ritmul macar pana trec de “camera de luat vederi”.
Sunt cativa baieti cu care tin pasul, ne mai depasim reciproc si asa ajung in sfarsit la PC La Table, unde ma bucur mult de intalnirea cu Pic, care imi ofera repede un pahar cu apa si ma incurajeaza ca am mers foarte bine. Ma grabesc sa plec mai departe, fara a ma atinge de bunatatile puse la dispozitie de organizatori: banane, mere, struguri, cascaval, batoane energizante… insa pentru a putea manca trebuie sa ma opresc, sa se linisteasca putin organismul si nu e timp pentru asa ceva. Urmeaza mai intai o coborare, il depasesc pe unul din baieti si apoi ma depaseste din nou, pentru a-si ocupa locul de pana acum :) Intram in vorba, facem cunostinta, mai glumim… oricum ne vom mai vedea pe traseu (ca sa aflu mai tarziu cu stupoare ca suntem colegi de servici... asta da surpriza!)
Urmeaza urcusul spre creasta si acesta va solicita toata energia de care mai dispun, insa nu e cazul sa fortez, pentru ca mai e muuuult din aceasta cursa; oricum, e soare, e cald, urcam prin iarba si e obositor si parca nu sunt deloc in ritmul meu; chiar si-asa depasesc mai multa lume: in fata mea un sir interminabil: cat se vede cu ochii poiana e plina de maratonisti; din urma ma ajunge Patricia, poate cea mai tanara participanta, care la 17 ani se descurca mult mai bine decat altii cu experienta; ii ofer sa ma depaseasca daca doreste, dar pentru o vreme ma va insoti din spate… ajungem impreuna in Saua Funduri si sufletul ni se bucura de frumusetile ce ni se deschid la picioare; ea nu a mai fost niciodata aici, eu am mai fost, insa acum e altfel, e mai frumos, e un soare bland si un senin de toamna care ne mangaie inimile si ne face sa uitam de efortul mare depus pentru a ajunge aici.
Plecam direct spre zona de timp mort de pe Valea Urzicii, unde este aglomeratie mare; sub supravegherea atenta a salvamontului ne perindam unul cate unul pe coarda fixa, alunecand cu grija peste stanca spalata cu noroi. In fata noastra au trecut mai mult de 100 de oameni iar parcurgerea traseului asigurat cu un cablu metalic necesita acum un rapel fara ham. Pentru cei neobisnuiti cu terenul accidentat, cu pamantul alunecos si bolovanii muntelui, copacii si grohotisul, este o incercare destul de dura si Nae de la salvamont ne informeaza ca deja cineva a coborat direct in cap dar nu s-a accidentat. Din pacate cele 20 de minute de timp mort sunt la limita din cauza aglomeratiei si nu mai ramane timp de odihna asa ca trebuie sa merg mai departe; insa nu e numai coborare, iar eu nu sunt deloc o maestra a coborarilor, chiar dimpotriva, si in niciun caz a alergarilor la vale. Din nou putina inghesuiala la unul din punctele de supraveghere salvamont, unde sunt si luata la rost de cei de la salvamont de ce sunt asa in urma, alte fete sunt mult inaintea mea…

Dar ce conteaza, mai urc, mai cobor, incepe sa ma mai doara in stanga, in dreapta, cate un pic mijlocul sau spatele, imi dau seama ca daca voi trage de mine prea tare nici nu voi mai termina cursa, asa ca ma resemnez cu ideea ca voi dezamagi pe toata lumea, dar voi continua intr-un ritm moderat, nu ma intereseaza si nu ma deranjeaza ca ma mai depasesc alti concurenti; de fapt, incet-incet toate ideile de la inceput se indeparteaza, isi pierd din importanta, practic aproape toate gandurile devin irelevante, nu ma mai gandesc la ce vor crede altii, nu ma mai intereseaza aproape nimic doar ca trebuie sa ajung la final; e o senzatie deosebita, nu e o tura obisnuita, e un concurs cu mine insami, nu cu ceilalti, nu cu muntele, o lupta interioara; asa cum ulterior m-a intrebat chiar invingatorul acestui maraton- se pare ca toti trec prin aceste intrebari – ma intreb si eu ce caut aici, de ce trag de mine sa alerg, de ce nu puteam sa merg la o tura normala… insa de multe ori nu cunoastem si nu intelegem noi sensul lucrurilor, de ce se intampla ceea ce se intampla;
Spre deosebire de Carpathian Adventure aici sunt singura, nu mai exista echipa, nu mai exista incurajare reciproca, nu mai exista nimeni langa mine sa ma ajute, sa imi ia betele daca e cazul, sau pur si simplu sa stiu ca ma bazez pe cineva; in marea aceasta de oameni sunt singura, Dumnezeu ma vegheaza de sus, iar in rest eu intreb si eu raspund, eu ma plang si eu trag de mine, eu aproape cad si singura trebuie sa ma ridic.

Imi place mult atmosfera exterioara, in general concurentii sunt fair play: daca ma ajunge cineva ii ofer sa ma dau la o parte pentru a ma putea depasi, la fel si altii, mai schimbam cateva vorbe unii cu altii despre munte, despre concurs, mai si alergam impreuna, glumim… sunt oameni pe care nu i-am vazut in viata mea, nu stiu nimic despre ei, insa cu siguranta sunt pasionati de ceea ce imi place si mie, ceva i-a determinat sa vina aici… de la fiecare am ceva de invatat… cum zice parintele Teofil de la Sambata: in fiecare zi am intalnit un om – pentru mine azi e o zi cu totul speciala in care am intalnit multi oameni deosebiti si acesta e farmecul acestui maraton;
Unul dintre ei la un moment dat incetineste ritmul pentru a merge impreuna urmatoarea portiune, apoi cu altul avem in gluma o discutie referitoare la dificultatea unei coborari: este gradul 5B, eu zic nici macar gradul 2A, el zice hai macar gradul 3, eu zic 1B… iar putin mai jos se si rostogoleste peste bolovani, ma speriu putin, dar se ridica, nu a patit nimic; ma paraseste in alergare, o vreme sunt din nou singura pe traseu, de fapt de la inceput am fost singura, insa sunt momente cand nu mai alearga nimeni in fata mea si nu se zareste nimeni in spate; sunt portiuni de urcare si coborare, trec de Marele Grohotis, la o noua intalnire cu baietii de la salvamont care ne si contorizeaza si fotografiaza mai si glumesc: ce numar? 139! Bun, si restul… numarului de telefon?? Partea asta jos, daca ma duceti pe sus pana acolo!!

Mai bine dispusa ma duc mai departe si din nou ajung colegul cu care am mai discutat despre traseu, de data asta ajungand la niste cugetari demne de luat aminte: Nu e bine sa razi de altii; si eu la un alt concurs am ras de un alergator bun care a cazut – de data asta am cazut eu! Ne continuam marsul zambind, fiecare in durerea lui :), iar la urmatoarea intalnire avem o discutie chiar amuzanta: Ce numar esti? 139! Pe strada pe care stau eu circula autobuzul 139: circula regulat si bine! Si mai adauga: poti sa o iei ca pe un compliment :)) Acum chiar imi vine sa rad, totusi ii raspund ca pe strada mea nu circula niciun autobuz cu numarul lui… pentru ca de fapt in Fagaras nu circula autobuze :D
In ritmul meu de melc grabit ajung intr-un final la Spirlea, unde dau rapid pe gat vreo 3-4 pahare de apa si o iau din nou la vale; deja sunt cu totul resemnata cand vad cati sunt inaintea mea si cu cat, acum chiar nu imi mai pasa de nimic, de fapt de aproape nimic, imi doresc sa termin totusi cursa;

Intr-una din cugetarile mele anterioare tocmai incepusem sa ma gandesc la ceea ce imi spusese un prieten intr-un traseu care mi se paruse dificil: astea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci in viata, ca sa simti ca traiesti! Da, pe parcursul acestui maraton mai este timp si pentru meditatii, iar lupta aceasta interiora se pare ca naste idei si concluzii neasteptate: de data aceasta chiar simt realitatea acestor cuvinte: n-am gresit, trebuia sa fiu aici, e un lucru pe care trebuia sa il fac, trebuie sa il fac si trebuie sa il fac pana la capat!!!

La vale parca tot mai pot alerga cate un pic, chiar daca stiu ca nu mai am unde sa avansez ca loc, pozitia actuala este mult prea proasta pentru a fi semnificativ un loc mai in fata; pe drumul forestier spre Plaiul Foii altii alearga, trec pe langa mine, eu refuzand sa mai alerg; ma jeneaza si bocancii, ma dor toate cate un pic si atat de mult mi-as dori sa fie finalul la Plaiul Foii… Un gand fugar de abandon acolo imi da tarcoale, insa este expediat foarte repede, nu concep sa nu termin ceea ce am inceput! La punctul de control sunt pe locul 100 (e adevarat, din 170), cred ca dezamagirea mi se citeste pe fata, asa ca cei de acolo ma incurajeaza ca nu sunt multe fete inaintea mea; imi trag sufletul, beau din nou o cantitate considerabila de apa, iau cateva boabe de struguri si o jumatate de mar si plec spre Diana; in prima portiune de urcare merg din nou cu unul din colegi, altii ne urmeaza de aproape in spate, dar toata lumea merge la pas;

Ma gandesc ca primii au terminat deja cursa cu siguranta, si din cei pe care ii cunosc eu deja probabil au ajuns, iar eu mai am asa de muuult; si daca n-as sti ce ma asteapta; dar ajunge cu demoralizarea proprie, nu e nimeni altcineva care sa-mi ridice moralul, asa ca e cazul sa fac disciplina cu mine insami: nu mai am voie sa ma gandesc la nimic decat ca trebuie sa merg inainte… si la cat de frumos este totul in jur, ce zi minunata de toamna, ce culori, cate o frunza galbena se asterne pe poteca si parca mai aduce o unda de bucurie si pentru mine; imi amintesc totusi ca la Carpathian Adventure am facut o ora pana la Diana, insa acum sunt deja obosita – in fond nu conteaza cat voi face, numai sa ajung… daca as termina maratonul in mai putin de 8 ore!
Dar alung si gandul acesta de teama de a nu ma dezamagi si pe mine insami de tot si urc mereu si mereu, incet dar sigur si surpriza este ca cei care la inceput erau imediat in urma mea si de la care ma asteptam sa ma intreaca toti raman incet-incet si mai in urma… mai ajung si pe altii din urma; dar important este sa-mi vad eu de drumul meu: nesperat, urcusul se termina, trec prin poienita de la refugiu mentionandu-mi numarul si desi pe de o parte ma bucur ca s-a terminat urcusul, pe de alta parte ma intristez ca urmeaza o coborare, punctul meu slab; dar trebuie sa incerc sa trec peste acest defect, incerc sa merg mai repede la vale, mai alerg, mai sar din bolovan in radacina si pe unde apuc, mai prind din urma vreo 2 baieti si iata-ma la Coltul Chiliilor! O, Doamne iti multumesc!!! Ce bine ca am ajuns pana aici!

Din nou un grup de copii – impresionanta si laudabila initiativa a organizatorilor, din nou alimentare cu apa, precizarea numarului si … inca 5 km. Picioarele incep sa se miste din inertie, trebuie sa ma duca pana in Zarnesti! Incerc sa uit de toate micile dureri, bataturi sau alte probleme si din nou ma simt singura pe drum… intalnesc un grup de oameni veseli care ne felicita (pe mine si pe un cuplu pe care tocmai il ajunsesem) care ne spun in gluma ca suntem intre primele 4 fete; le raspund si eu: primele 4 dupa primele 10 :)
Mai alerg cate o panta la vale si bocancii mei scot un zgomot puternic, pleostit, neplacut, dar n-am ce face, nu mai pot alerga, doar atat cat se duc picioarele fara frane; asa trec pe langa cuplul pe care il mai vazusem dimineata si sunt primii pe care se pare ca ii deranjeaza ca ii depasesc… mai ales pe ea. Ce ciudat! Pana aici numai lume vesela, binevoitoare sau in cel mai rau caz resemnata… incerc sa nu bag in seama atitudinea, insa ei incep sa ma urmareasca si sa alerge doar-doar ma depasesc; incep si eu sa trag de mine atat cat mai pot si alerg si eu pe toate portiunile pe care mai sunt in stare: si Zarnestiul se apropie in privirea mea si imi doresc atat de mult sa ajung si nu stiu daca mai rezist pana la capat si din nou o lupta stransa cu mine in care trebuie sa merg pana in panzele albe; alerg cu betele in mana iar baiatul de la salvamont care supravegheaza la iesirea din Valea Crapaturii imi sugereaza sa imi folosesc si betele, sa nu mai fortez genunchii, dar parca nu mai pot… mai calc si stramb cu dreptul si mi-e teama sa nu cedeze de tot… mai ajung din urma cativa baieti rasfirati pe poteca, pe unii ii si depasesc, altii au si ei probleme cu carcei sau alte dureri, fiecare parca trage de el insusi la maxim, fiecare da cat poate;
alerg mereu, chiar daca in ritm de melc impiedicat, apoi iau decizia finala ca fie ce-o fi, eu nu mai alerg niciun pas; mai ales ca am ajuns pe asfalt, in bocanci, cu bataturi si fiecare pas la care piciorul se atinge de bocanc doare si parca imi dau si lacrimile, de epuizare, de bucurie si tristete, si merg intr-un ritm infernal, aproape galopez, depasesc si o caruta… pe strada masinile se opresc si ma incurajeaza: felicitari, mai aveti atat de putin!!! Dar eu simt ca nu mai pot deloc, simt ca dupa ce voi trece linia de sosire nu voi mai putea face nici macar un pas si totusi trebuie sa trag de mine sa ajung la final, intr-adevar, mai e atat de putin, acest putin este cel mai greu… strang din dinti la propriu si marsaluiesc intr-o stare de haos interior si iata, se zareste linia de sosire, chiar reusesc sa o trec in alergare!
O, Doamne, ce bine, chiar am terminat!!! Nu-mi vine sa cred ca am reusit, imi dau seama ca am facut mult… inca ma stapaneste teama ca i-am dezamagit pe toti cei care aveau asteptari de la mine… si ma uit in jur sa vad si eu pe cineva cunoscut… in sfarsit apare Dan si ma felicita (ma gandesc in sinea mea pentru ce oare…) dar parca ma simt un pic mai bine, apoi apare si Adi si ma bucur mult ca lumea considera totusi o performanta buna pentru o fata timpul meu. Daca as fi alergat toata ziua ca la final ar fi fost extraordinar, dar poate nu as fi terminat (pana la urma trebuie sa le fiu recunoscatoare celor care au inceput sa ma alerge de la Coltul Chiliilor). Baietii chiar mi-au ridicat moralul, ma duc sa ma scrie pe lista de sosire si imi dau seama ca din Plaiul Foii pana in Zarnesti am recuperat 18 pozitii. Intr-adevar, nu-mi vine sa cred! Timp final 7 h 29 min, din care apoi s-au scazut cele 20 min timp mort pe Valea Urzicii. Oricum nu conteaza asa de mult, bucuria cea mare este ca am terminat, ca am invins tot ceea ce a fost negativ in mine pe parcurs, toata lenea si confortul, durerile si singuratatea, intrebarile si obstacolele exterioare si interioare.

Ma intalnesc cu Andreea, ne felicitam reciproc, ea a castigat la feminin: este un exemplu demn de urmat, cu un psihic extraordinar si o vointa de fier, o admir si ma bucur sincer pentru ea.
Ma duc sa fac un dus la sala de sport – nici nu imi pot exprima multumirea fata de organizatori pentru aceasta posibilitate si imi dau seama cat mai am de mers pana la masina, apoi sa ma intorc… si imi dau seama ca totusi ma mai pot deplasa!
Oricum, toata atmosfera este prietenoasa, de incurajare pentru toata lumea, toti sunt aplaudati la sosire si o, da, merita din plin toate aplauzele toti cei care au terminat aceasta cursa!
Pe drum ma intalnesc cu Luci Clinciu, organizatorul principal si ma bucur mult sa ii pot impartasi cateva impresii… ce bun a fost urcusul spre Diana, eu m-am odihnit pe el! Am toata consideratia pentru echipa organizatoare, au fost minunati!

Dusul – cel mai placut lucru dupa aceasta zi – haine curate si adidasi moi … si asa abia ma deplasez… ma intalnesc cu Adi Bostan, ne cunoastem de la Carpathian Adventure si schimbam cateva cuvinte … ma intreaba cum a fost, daca nu mi-am pus intrebarea: oare ce caut eu aici??? Il intreb si eu ce a facut: pai… am castigat… Sunt impresionata!!! Bravo lui, ma bucur pentru el si pentru reusita deosebita, asa cum m-am bucurat pentru toti cei pe care ii cunosc.
Ma intalnesc si cu cuplul problematic si pana la urma zambesc si ei si ne felicitam recirpoc… asa se cade…
La intoarcere ma intalnesc cu Silvia, de fapt aud pe cineva strigand: Valea Samebtei… Carpati… si imi dau seama ca se refera la mine, apoi mergem povestind inapoi si chiar imi face placere sa o ascult, sa schimbam impresii… am terminat cu timpul ei de acum 2 ani, pe vremea aceea fiind in primele 3 locuri la fete.
Dupa amiaza se scurge incet-incet la povesti cu cunostinte vechi si noi, prieteni sau oameni pe care ii cunosc din aceasta zi deosebita, o intalnesc si pe Patricia care a ajuns cu 5 minute inaintea mea si ma bucur ca a terminat asa bine, este o adevarata performanta si imi povesteste ca si ea a avut probleme cu acel cuplu.
Apoi ne indreptam incet spre sala de cultura, unde ne asteapta o masa delicioasa si binemeritata :) dupa o asemenea zi, zi in care vremea a fost minunata, in care Dumnezeu a tinut cu noi si totul a fost perfect;
In sala avem parte de o prezentare a Pietrei Craiului facuta de Dinu Mititeanu prezent personal aici, asa cum a vazut el acest masiv pe parcursul a mai mult de 300 de zile petrecute aici in toate anotimpurile si toate conditiile meteo.
Apoi suntem incantati de spectacolul oferit de trupa de balet din Zarnesti, formatie cu medalii mondiale, cateva fete frumoase si gratioase… cata munca va fi si in spatele acestui dans…
Din nou avem parte de o prezentare a ceea ce a fost Gore-Tex Transalpin – un concurs de amploare: 300 km si peste 14.000 m diferenta de nivel in 8 zile: practic, cam un maraton de Crai in fiecare zi – si am avut reprezentanti: o echipa de baieti si una de fete; bravo lor!
Si iata-ne ajunsi si la mult asteptatul moment al premierii: pe categorii de varsta feminin / masculin, toata lumea este premiata si este un gest foarte frumos, dar intr-adevar aceste diplome sunt meritate din plin, aplauzele le merita fiecare pentru efortul depus, pentru ca fiecare a dat tot ce a putut, atat cat a putut si fiecare este un invingator!
Chiar daca ocup un loc neinsemnat, nu conteaza performanta sau neperformanta, am totusi emotii atunci sunt strigata la randul meu sa imi iau diploma si le multumesc celor care au fost alaturi de mine acolo!
Am venit singura initial, nehotarata, timida, pierduta, insa m-am simtit excelent, ma bucur pentru toti si le multumesc tuturor prietenilor si cunostintelor, desigur organizatorilor si tuturor participantilor.
Parca imi e greu sa plec, imi e greu sa ma despart de aceasta atmosfera si de cei cativa oameni foarte dragi prezenti; din nou am trait ceva ca prin vis, ceva mult prea frumos ca sa fie adevarat, ceva ce voi pastra in inima pentru mult timp; acest maraton a reusit sa imi umple inima de Crai… sa il duca pana la locurile cele mai ascunse… acolo unde patrunde doar ceea ce iubesc cu adevarat; desigur, Fagarasul este marea mea iubire, dar acum voi adopta si Craiul, inima mea s-a largit astazi si a cuprins in ea oameni si locuri…